O poza.

O poza.

Dupa ce Isus a plecat din Capernaum in Galilea a venit la el un lepros si l-a rugat- in genunchi, cu credinta mare, nu gluma - sa il vindece : "Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti"- zicea el. Isus l-a vindecat si i-a zis sa nu zica la nimeni, dar sa mearga la preot sa ii arate, si sa aduca o jertfa, cum i-a invatat Moise.
Tipu asta, de bucurie presupun, a inceput sa vesteasca in gura mare ce i s-a intamplat
(Marcu 1:39-45)

Intrebare intrebatoare: Ce crezi despre ce a facut leprosu' vindecat? Tu ce ai face?

D

Despre mandrie

"Despre mandrie stiu sa scriu cel mai mult si cel mai bine"

In urma citirii cartii lui C.S. Lewis, a capitolului cu mandria in special, la 12 noaptea in tren, obosit dupa o zi grea, obosit dupa o saptamana grea, cu mintea obosita de ameteli, m-am lasat cuprins de o teama. Teama ca respectivul capitol s-ar putea referi la mine, la cum sunt eu - nu doar in situatii speciale - ci mai tot timpul. Cat de greu a fost sa recunosc.

Cica:
- mandria este cel mai detestabil atribut dintre toate, crestinii numindu-l cumva "pacatul cel mai rau".
- indiferent de rasa/crez/religie/varsta si altele mandria este detestabila la altii
- este pur competitionala (nu ca la sport- o competitie sportiva) adica competitiva cu mandria altora.
- adica eu vreau sa fiu in centrul atentiei, iar cand altcineva este... well mandria mea este lovita.

Iar acum o intrebare cu raspuns deschis( orice ar insemna asta).
Oare un om care recunoaste mandria lui poate fi extrem de mandru recunoscand-o, stiind ca intr-un grup, in care o recunoaste, va fi ori singurul care recunoaste, ori primul si avand ca scop ca prin aceasta recunoastere sa para smerit, mai exact sa se mandreasca cu smerenia lui.
(Am incercat sa complic logica, dar nu cred ca am reusit)