Petrisor, boscuta testoasa

Petrisor, broscuta testoasa.

Am o poveste interesanta cu Petrisor.
Petrisor este o broscuta testoasa adorabila. A-DO-RA-BI-LA

Nu eram eu fan borscute testoase pentru ca au carapace. La inceput eram nesigur pe toata situatia, dar apoi mi-a placut, apoi am indragit broscuta, ca la final sa dezvolt un atasament profund, si mai apoi sa fac o dependenta si o obsesie.

In fond nu ai cum sa nu indragesti asa ceva. Petrisor a starnit in mine toate instinctele de protectie, dedicare, giugiulire... tot. La maxim. Peste maxim. Ma uitam la ochisorii aceia adorabili, la boticul mititel, capul mititel, manutele si piciorusele acelea.
Am omis complet carapacea, am uitat de ea.

Mi-am imaginat cum o sa fie Petrisor. O sa fie asa si asa, o sa vada toate lucrurile frumoase la mine, o sa ma indrageasca la fel de mult cum eu o indragesc pe ea, broscuta testoasa. E o ea, dar eu ii zic Petrisor.
Am omis complet carapacea.
Si faptul ca Petrisor nu e un copil, e un adult.
Doar ca are corpul mic si carapacea mare. Mare de tot. Si groasa.
Adica carapacea a crescut, Petrisorul insa a ramas mic.

La inceput nu am stiut exact ce e, dar m-a atras pentru tot felul de motive gresite. Nu m-am gandit niciodata ce sa primesc de la Petrisor, cum e normal si firesc, ma gandeam doar ce sa dau.
Dai, dai - dar trebuie sa si primesti ceva, pentru ca altfel ramai gol si nu mai poti da. Eu asa functioneaz: trebuie sa primesc, dar scopul nu e sa ma bucur eu de ceva, si sa ma incarc ca sa pot da.

Am evoluat prea repede de la nesiguranta la siguranta, la certitudine, la nevoie de Petrisor, la dependenta de Petrisor. Nu stiu cum naiba s-a intamplat, dar asa a decurs.
Imi era rusine sa spun, dar eram dependent de-a binelea.
Ca orice broscuta testoasa avea treaba ei, dar eu eram mereu ingrijorat.
Oare se gandeste la mine?
Oare x, oare y?

Petrisorul era tot ce nu eram eu: cu casa, cu toate lucrurile rezolvate, self-assured, cu o stima de sine super, sigura pe ea, minunata.  O adoram, respectam, apreciam.
Cel mai mult am vazut asta cand  Petrisor lipsea, ca avea si ea treaba ei. Ma simteam singur, simteam ca va pleca, ca o sa ma paraseasca, ca sunt atatia mai frumosi, mai destepti, mai credinciosi decat mine. De ce ar vrea sa stea cu mine?
Ma simnteam  irelevant pentru Petrisor si ma gandeam: cum poate sa plece, cand eu nu as putea. Ori cu Petrisor, ori deloc, asa ma gandeam.

Am facut si eu tot felul de faze ciudate, recunosc. Cand Petrisor actiona diferit de cum speram eu. Ma suparam, ma duceam si eu in cortul meu.
Again: am omis ca are o carapace. Credeam ca Petrisor e ca mine, fara carapace, gol. Dar carapacea era acolo, doar ca am ingnorat-o.

Cand Petrisor isi vedea de treaba ei eu ma simteam abandonat. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand eu imi faceam sperante de la Petrisor ca vom fi impreuna pana la adanci batraneti si Petrisor ma trimitea la plimbare eu ma intristam. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand Petrisor nu avea incredere in mine eu ma suparam, ma inchideam si eu sau chiar il pedepseam pe Petrisor. Probleme de-ale mele.

Am spera ca il scot io pe Petrisor din carapace, ca iese, ca il salvez eu. Dar s-a adeverit ca nu sunt un bun salvator. Si cred ca eu l-am inecat pe Petrisor.

Petrisor a plecat.
Nu stiu unde e, ce face. Imi fac procese de constiinta. Ma gandesc si ma intorc pe toate partile.
Si e greu  fara broscuta testoasa.
E greu cu ea, dar mai greu e fara ea.

The unlovable

Mereu m-am simtit de neiubit.

Adica imi imaginam ca voi fi iubit pentru ca sunt eu, pentru cine sunt, nu pentru ce fac, pentru ce prestez si mereu eram dezamagit. De acolo concluzia.

Am tot dat vina pe altii, ca au probleme, dar poate chiar e problema mea. Sunt de neiubit.






Tata m-a parasit cand eram mic. Fail.
Mama ne-a crescut cum a putut, insa pe drum s-a pierdut implinirea nevoii mele de apreciere, de incurajare, de valoare, de conversatie, de imbratisare - chestii din astea soft. Pentru ca eu asa sunt - soft, empatic, iubitor. Asa sunt eu in interiorul meu. Un fel de artist.
Neprimind nu am putut da mai departe sorei mele, ca nu am stiut nici ce si nici cum.

M-am simtit neadecvat, aiurea, ciudat, inoportun, respins.
In copilarie eram si cam urat: negru, gras, fara vointa, fara putere de decizie - mama decidea pentru mine. Aspectul fizic nu m-a ajutat niciodata. Am atasat faptul ca nu primeam dragoste modului in care arat. Si avea sens. Cine ar putea iubi un urat? Un ciudat?
Sunt de neiubit pentru ca sunt urat, pe langa toaaate celelalte posibile ciudatenii la mine.

Mi-a intrat in cap ideea asta: ca sunt prea negru, am nasul prea mare, sunt prea urat, prea gras si tot timpul prea batran, ca sunt un ratat, ca nu stiu nimic, ca nu voi fi iubit niciodata.

De-a lungul timpului am auzit tot felul de replici "nu te pot iubi pentu ca semeni cu fratele meu" sau " semeni cu tatal meu".  Cumva am devenit intricuiparea refuzului de dragoste si al celorlalti.

Dar desigur ca am incercat sa scap de toate astea cum am putut mai bine. Am performat.
Ba baiatule am perfromat minunat, extraordinar. Insa ce imi doream  nu am primit niciodata. Pana si pentru Dumnezeu am perfomat si rezultatul tot nu a fost diferit.

Acum, la 37 de ani lucrurile s-au mai ameliorat - in sensul de nepasare - nu in sensul de vindecare. Dar tot ma aud spunand lucruri negative la adresa mea.

Si chiar am incercat sa compensez: sa spun lucruri frumoase despre mine (chiar daca nu le cred). Da macar sa le aud. Oamenii m-au acuzat ca as fi mandru. Nu eram, nu eram deloc.


Am devenit un om care ofera mult.
Care ofera tot.
Si tot ce trebuie sa imi dai este putina dragoste. Minimal.
Te rog iubeste-ma putin macar.
Nu vezi ca iti dau tot ce sunt si ce am.

Modul meu de gandire, de actiune de ... orice e simplu: Imediat cum primesc ceva dau mai departe: valori, leadership, implicare, dreptate. Orice. Nu am tinut nimic doar pentru mine. Asa sunt eu - imi place sa dau ceva altora.

Nu dau ca sa primesc. Nu e manipulare.
Dar sper. Sper sa primesc ceva dragoste spusa, sau vazuta. Orice. Iau orice.

De-a lungul timpului am devenit un om care nu prea se gandeste la el.
Bullshit!
Ba da - asa sunt. Nu ca nu as avea potential sa fiu egoist. Am.
Dar e asa nasol sa ma gandesc la mine, uneori am un dispret profund fata de mine, asa ca prefer sa ii fac pe altii fericiti.
Si asta le face bine.
Multora le-a facut bine.

Si am asteptari minimale. Zero
Sa zicem ca eu iti fac tie ceva de 8, ma astept tu sa nu zici nimic, nici multumesc. Daca sunt norocos voi primit o nota 2 de la tine pentru 8-ul meu. Dar ma astept la zero.
NU MA ASTEPT insa sa primesc -8 sau ceva cu minus.

Am cativa prieteni care au facut pentru mine lucruri extraordinare pentru mine. Unul m-a lasat sa stau la el in casa gratis cand nu aveam unde sa stau. Altul a stat cu mine in depresie si a fost si singurul pe langa cel cu casa. Altul s-a bagat pentru mine sa ma apere in fata unui dusman, m-a invitat la un mic dejun la 6 AM, m-a dus intr-o excursie gandindu-se "oare ce ii trebuie lui Dan acum". Si  a actionat.
Altul si-a pus casa la dispozitie cand am fost dat afara de altundeva.
Abia asteptau sa ma ajute oamenii astia, s-au gandit la mine si au si uitat de ei. Ce fain! Ce fain a fost.

Dragoste inseamna sa te gandesti "oare ce are nevoie celalalt acum"? Si sa faci chestia aia, sa fii omul acela de care are nevoie.

Oamenii astia m-au mirat, m-au socat. Iar de la ei nu am nevoie de cuvinte de apreciere. Si pe astia nu o sa ii uit tot restul vietii. Culmea e ca de fiecare data cand vorbesc despre ei spun chestiile astea. Repetitiv, cu apreciere.

Am auzit ca ceilalti oameni nu sunt ca mine. Dar e asa de nasol? Adica poate eu nu stiu sa iubesc, poate ofer prea mult, dar sa nu primesti nimic, sau sa primesti ceva negativ pentru binele pe care il dai ?
De ce?
Nu are cum sa fie aia dragoste, eu refuz sa cred.
Refuz.