Ajutor!!!! Sunt un ticalos!!- sau poate ca nu
Eram pe strada azi si mergeam ganditor drept. La un moment dat observ in fata mea, dar destul de departe o doamna in varsta, destul de in varsta mica de statura, cocosata cu picioarele in V, cu un baston lung in mana dreapta si cu o plasa in mana stanga. Mergea incet. Eu, venind din fata ei mergem mai repede, dar nu foarte, gandul zburdandu-mi la una, alta, si neavand timp sa ma concentrez pe viteza cu care merg.
Ma gandeam: "daca i-as propune sa o ajut sa care plasa cu de mancare", pe care, am putut sa o observ mai bine pe masura ce ma apropiam de dansa. Plasa parea grea iar doamna chiar folosea bastonul maro deschis pentru echilibru.
Am trecut pe langa ea si cred ca am incetinit un pic. Am inceput sa imi adun toate gandurile din alte directii si sa ma concentreze pe un singur punct - CE SA FAC ACUM. Sa o ajut??? Dar deja a trecut.
Dar daca m-am gandit sa o ajut si nu am ajutat-o, ci am stat sa ma gandesc ca un tolomac? Nici asa nu e bine. Pe masura ce eu ma gandeam o vedeam cum se indeparteaza cu bastonul, picioarele in V si balonul spalacit de pe dansa si mai stiam ca daca nu decid ceva timpul va decide pentru mine- si va decide sa plec si sa nu o ajut.
Am decis sa merg spre ea, dupa ce am lasat-o sa se indeparteze cam 25 m de mine. In tot acest timp eu m-am oprit si ma uitam dupa ea, atent totusi ca oamenii din jur sa nu intre la banuieli - ca de ce ma uit eu dupa o doamna la o varsta respectabila. In fine ...am pornit... pe drumul spre dansa alte ganduri.... ca nu o sa vrea sa o ajut, ca o sa tipe la mine ca de ce ma dau la ea, ca o sa dea cu poseta in mine, iar pe masura ce ma apropiam si mai mult cu pasi repezi ca sa o ajung din urma si observand bastonul maro deschis din nou - ma vedeam lovit voiniceste peste spate si peste cap.
"Buna ziua, nu va suparati... imi dati voie sa va ajut la bagaje" - am spus eu odata ce am ajuns-o din urma. Dansa - mirata, ridicand capul spre mine, a facut un pas in spate.
" Nu, nu e nevoie..." - dar cu o oarecare sovaire si cu mana cu cumparaturi un pic tremurand -" stau chiar la blocul acela....in fata" (blocul care? ma intrebam eu- ca era doar unu mai departe)
Si daca ati citit pana aici nu o sa va vina sa credeti: trece un tip prin spatele meu si zice
" Pe cine vrei sa ajuti tu, ma, vrei sa ii furi apartamentul"
Eu - bulversat, doamna - bulversata mi-a repetat ca nu e nevoie... tipul acela... in mers din nou" Pe cine ajuti tu ... furi de la oameni"
Povestea a continuat dar bottom line este ca mi s-a intamplat sa vreau sa fac ceva bun si sa vina tipul asta sa o sperie pe doamna. Am dat buna ziua si am plecat.
Deci ce vreau sa spun?
Traim intr-o lume nebuna... unde sa ajuti este ciudat si hoteste, pe cand sa nu ajuti a devenit normal. Slava Domnului ca exista absoluturi in viata noastra, pentru ca altfel ai putea ucide un om pentru ca te-a salutat.
Numai bine
11 comentarii:
O lume nebuna…cat e familiar imi suna…Vin dintr-o lume fara valori, fara principii, fara moralitate…Fosta colega de camera se droga periodic, uneori imi povestea experientele traite cu lux de amanunte. Avea o mare problema si cu alcoolul, uneori eu o aduceam acasa ca altfel nu stiu daca ar fi ajuns. Alteori imi marturisea si aventurile sale. N-as fi vrut sa ascult, ma durea oarecum, dar n-o puteam opri, daca nu eram eu, nu era nimeni...Am descoperit ulterior ca un prieten foarte bun era de fapt homosexual si ca traia cu alt prieten de-al meu. Uneori aveam discutii si pe tema asta. Si astea dureau. Dupa examene, proful de drept comercial a incercat sa-mi faca avansuri, voia sa ma santajeze oarecum. Poate durea si asta dar nu-mi mai dadeam seama...in mine dureau deja prea multe...La cursuri am studiat altceva, am avut la dispozitie 4 luni sa invat ce invatasera altii in 10 ani. Am avut evident restante, complicatii, framantari. A fost o vreme cand nu puteam scapa de un vecin obsedat, a trebuit sa mint, sa adun toata rautatea de care eram in stare, sa ma prefac ca sunt altcineva...E atat de usor sa devii altcineva, mai ales unde nu te stie nimeni, te modelezi cum vrei, cum iti place, o actrita buna stie sa joace orice rol...Singura, izolata, inconjurata de non-valori, deseori totul tipa in mine...tipa dupa ce am fost, sau pur si simplu dupa un om inteligent cu o ramasita de valori in el, care sa m-asculte, sa-mi zica ceva sau doar sa taca impreuna cu mine, numai sa existe. N-a venit, incepeam sa cred k sunt blocata intr-un cosmar etern, auzeam doar suspinul din mine, uneori noaptea cand nu stia nimeni...cand nu m-auzea nimeni...Rugaciunile mele pareau ca se opresc in tavan sau se disperseaza in aer...Am inceput s-alerg, sa fac jogging, poate asa speram sa simt o durere fizica mai puternica, indeajuns de puternica pentru a inabusi sau acoperi macar durerea interioara. N-a tinut...Am inceput sa ascult muzica rock, heavy metal, la maxim de obicei, asa poate cei care tipa pe muzica ma vor face sa uit ca si-n mine totul striga. Ca un heartcry ... cum am auzit intr-o sambata la o conferita la Valaori. Atata izolare, singuratate m-au facut rece, indiferenta, nu mai simteam decat o durere launtrica, salbatica ce nu putea fi stinsa. In biserici nu-mi gaseam pacea, nu gaseam decat ziduri, formalitati, superficialitate... Deseori adormeam cu telefonul in mana, simteam o nevoie aproape palpabila de a-i suna pe cei dragi, sa nu spun nimic (nu vreau cuvinte, stiu cum se minte) doar sa le aud vocea...sau respiratia. Dar n-o faceam, ce rost avea sa sufere si altii cu mine, ce nu stiu nu-i poate rani. Atata distanta intre noi se multiplica infinit in mine.
Tot ce am scris e o mica parte din ce am trait, restul va ramane nespus, stiut numai de mine. Inca nu inteleg de ce mi s-au intamplat toate astea, am o vaga idee ca poate asa imi dau seama cine sunt raportandu-ma la cine sunt altii. Inca nu stiu daca intorcandu-ma, am luat decizia cea buna. (deseori suferinta atrage ca un magnet, e ideea de intens chiar daca in sens negativ. Daca ea n-ar mai fi, ce mi-ar mai ramane oare ?) Daca da, de ce n-am pace nici aici...Inca o intrebare cu raspuns inclus probabil, poate-l stiu dar nu vreau sa-l recunosc. Simt ca ceva m-a chemat inapoi si ma lupt sa-mi dau seama ce anume sau de ce. Caut raspunsuri. Degeaba, nu prea vin. Si totusi le caut, simt ca daca m-as opri din cautat, as renunta deja la tot...
ana.
Ooo, si daca ar fi doar nebuna! De rea si cruda, ce ziceti? Cati dintre noi nu au simtit fermecatoarea atingere a nedreptatii? Sau indiferenta “care ucide”?
Dar pe toate astea le stim, le vedem, le traim si le descoperim usor.
E atat de usor sa-ti pierzi speranta. E ingrozitor de usor sa cazi cand toata lumea “te ajuta”. Si uiti, uiti atat de repede de Cel care e sus si te iubeste.
Eu nu vreau sa scriu despre aceste lucruri. Avem cu totii povesti pe care le ducem cu noi si din care mai lasam sa cada cate o fila in poala cuiva, atunci cand il gasim. Sau le tinem bine ferecate, departe. Avem dureri si greutati de orice fel. Se spune ca te fac mai puternic si asa cred ca este.
Dar de ce sa le amintim mereu? E atat de usor sa ti le amintesti!
Eu vreau sa-mi amintesc de soarele verii cand afara-i ceata. Vreau sa ma bucur de racoarea ploii cand pamantul arde.
Vreau sa privesc in ochii un copil si sa absorb bucuria, linistea si dragostea cu care el traieste fiecare secunda. Ca un copilas, asa trebuie sa fim.
Vreau sa ma bucur de cei dragi de langa mine si de tot ceea ce pot sa fac pentru ei.
Vreau sa ma bucur de ceea ce am sau n-am. Asta-i cam greu, dar asa vreau.
Si nu vreau sa uit ca in lumea asta nebuna si rea si in toate felurile exista flori, exista muzica, exista oameni deosebiti, exista pisoi pufosi, exista cuvinte frumoase, exista munti si ape mari. Exista trandafiri si printre maracini, exista soare printre nori.
Sau, mai bine zis, exista Dumnezeu si are totul in control!
O saptamana fain@!
Bravo Anca...uite ce atitudine frumoasa....bravo. Daca mai multi in lumea asta ar avea atitudinea ta,s-ar mai micsora numarul victimelor care isi alimenteaza suferinta cu noi suferinti....esti tare.Toti avem framantari si chestii care rod, care dor, intrebari...dar ce sa facem ...hai sa ne apucam de plans..sa facem un lac de lacrimi in care sa ne inecam....poftim atitudine.Nuuuuuu ....NU ASA. hai sa zambim, hai sa ascultam un prieten, hai sa ne facem timp,hai sa nu fim ignoranti, hai sa zambim sincer,hai sa transmitem dragostea lui Dumnezeu care este si in noi...hai sa nu fim egoisti! Anca ti-as da un 10!
anonima, anonima, da sa ma semnez ;) Alina C cu inca un 10 pt ANCA
oamenii, in general, fac ce vor ei. noi putem sa le expunem parerea noastra, sa incercam sa ii convingem, sa incercam sa ii obligam! in final, ei tot ce vor ei fac. asta nu e rau, e doar altfel. si de indata ce intelegem ca singura persoana careia ii putem controla actiunile, caracterul sau chiar sentimentele suntem noi insine, nu doar ca ajungem mai toleranti, ci si mai fericiti.
putem pleca linistiti de la premisa ca fiecare este destul de inteligent sa actioneze si sa reactioneze in interesul sau. astfel incat, daca cineva refuza ajutor, stie el de ce. daca isi ineaca amarul in droguri si alcool, este responsabil. daca face avansuri unei studente, EL trebuie sa poata trai cu gandul. iar daca e homosexual, atunci e chiar alegerea si treaba lui, ce grija sa avem noi?? el sa fie fericit:)
ceea ce vroiam eu sa spun de fapt, este ca nu este normal si corect sa fim nefericiti pentru ca lumea nu se supune perspectivei si opiniei noastre subiective. iar pornind de la ideea asta, preiau in continuare parerea ancai:)
Pai tocmai asta e diferenta dintre mine si voi. Ar fi de nesuportat sa stiu ca suntem la fel.
ana
Buna Ana.
Am citit ce ai scris.
"E atat de usor sa devii altcineva, mai ales unde nu te stie nimeni, te modelezi cum vrei, cum iti place, o actrita buna stie sa joace orice rol...Singura, izolata, inconjurata de non-valori"
Stiu foarte bine ce zici.
Poate iti voi povesti despre mine si prin ce am trecut si eu. M-au marcat foarte multe lucruri si adesea viata a fost si mai este o lupta... pe care rar o castig.
Nu am inteles ultimul comentariu... care e diferenta intre "mine si voi"?
Multe aspecte, care-mi dovedesc ca eu si fetele nu prea suntem pe aceeasi lungime de unda. Ma bucur ca ele sunt mai optimiste. Si totusi... cineva zicea: ’ nu este normal si corect sa fim nefericiti pentru ca lumea nu se supune perspectivei si opiniei noastre subiective.’ Eu gasesc normal si corect tocmai contrariul. Nu poti ignora realitatile din jurul tau. Poti visa la o lume mai buna, dar nu va fi cea reala. Aceste realitati exista, crezi ca daca le ignori nu vor mai exista? Sau le ignori tocmai pt. a fi fericit/a? Cam egocentrista ideea...
Nu sunt nefericita, si nici pesimista. Si daca totusi sunt uneori, oricum nu dureaza. Si tot ce am scris, n-am scris-o sa ma ‘spovedesc’ , sa fiu compatimita sau inteleasa (dar spre surprinderea mea cineva chiar m-a inteles), ci din simplul motiv de a fi sincera cu mine si poate si cu altii (normal, era evident si legat de tema). Deseori scrisul izvoraste din niste sentimente care dau pe-afara. Si am nevoie de sinceritate fiindca e o constanta si ofera echilibru.
A cui lupta, Dan? A fiecaruia? Daca viata e o lupta, al cui e razboiul?
Cam atat. Tind sa scriu prea mult.
Ana
Ana sunt de acord cu tine ca nu poti ignora realitatea si fereasca Sfantu sa ajungem la asa nesimtire...Ana stiu ce-i suferinta, am vazut oameni cu cancere care mai aveau cateva luni de trait, stiu cum e sa vezi un om ca moare in fata ochilor tai,stiu cum e sa pierzi pe cineva drag, stiu cum e sa fii urmarita de obsedati, stiu cum e sa ai profi nebuni, obsedati,stiu cum e cand vad un copil cu sindrom Down pe strada si nu ma pot abtine si-mi dau lacrimile, stiu cum e sa vad ca pe prietena mea a parasit-o iubitu, stiu cum e sa vad ca sora mea sufera ...multa , multa suferinta in lumea asta nebuna...Eram odata la un stagiu de pediatrie si intr-un patut in spital era un copil care se legana singur, si am intrebat un medic daca are vreo boala si stii ce mi-a zis: mi-a zis ca se legana asa ca nu are afectiune ca mama lui l-a parasit, nu l-a vrut. Da...o da ...o lume nebuna. Dar aici suntem si noi, si zic ca putem face si noi ceva, si Dumnezeu ne ajuta ,si am vazut cum sub ochii mei am primit raspunsuri la rugaciuni, cum lucrurile s-au schimbat ...este Dumnezeu care lucreaza si prin noi,prin situatii...toate sunt cu un scop...iar pana la urma urmei nu suntem niste plante care suntem aici doar sa vegetam si sa privim lumea asta rea si nedreapta si dureroasa...putem schimba lucruri, Dumnezeu poate cu sau fara noi...eu una am ales ca sa-l am pe Dumnezeu cu mine asa oriunde merg,si crede-ma ca El este o sursa inepuizabila,si putem sa facem lumea sa zambeasca,putem face multe...de fapt nu noi direct...Dumnezeu prin noi.
Alina C
Adevarul e ca de multe ori visezi degeaba. Cred ca rar se intoarce lumea dupa cum visam noi. Si totusi visam, toti visam.
Dar eu nu am scris despre vise sau despre o lume construita imaginar doar pentru a fi mai buna decat asta in care traim. Nu sunt o optimista inchipuita dar daca pot, vreau sa ma bucur in orice moment de tot ce-am scris mai sus. Oricat de naiv ar suna.
Cred ca trebuie sa fii constient de realitatea in care traiesti dar nu sa te lasi condus de ea.
Da, si eu stiu ce inseamna sa fii singur sau neinteles. Stiu cum e sa traiesti langa un om bolnav care se topeste din zi in zi si nu poti sa faci nimic. Am lucrat cu copii orfani care din cauza unor inconstienti nu vor fi niciodata oameni normali. Sau cu copii rromi din familii sarace care locuiesc in baraci chiar langa un mare si tare magazin. Am vazut cum si-a transformat un drogat mama intr-o depresiva neputincioasa sau alta mama distrusa din cauza mortii fiicei. Stiu cum e sa faci bine si sa nu fi apreciat sau binele tau sa se intoarca impotriva ta. Iar non-valorile nu numai ca ne inconjoara, dar sunt chiar promovate si puse pe piedestal.
Asta e pacatul. De-asta e urata lumea. Dumnezeu nu o facuse asa.
Noi nu alegem intotdeauna ce ni se intampla dar putem alege atitudinea pe care s-o avem.
Atitudinea cu care primim sau privim lucrurile, intamplarile, tragediile sau chiar bucuriile, conteaza cel mai mult.
Dan, azi nu mai e normal sa ajuti pe cineva. A te gandi la altii este ceva de domeniul trecutului. De asta, cand cineva se ofera sa ajute, SIGUR trebuie ca are ceva interese. Nimeni nu face nimik pe gratis.
Asta e mentalitatea care s-a dezvoltat. Pe de-o parte este una dintre puternicele consecinte ale comunismului, aceea ca am devenit individualisti, nimeni nu trebie sa stie nimik despre noi, nimeni nu are de ce sa se bage in viata mea. Pe de alta parte.. e oricum tendinta oamenilor de a fi egoisti.
Si tragedia este ca de multe ori nici nu mai vedem in jurul nostru acele persoane pe care am putea sa le ajutam. Atat de mult ne-am obisnuit sa nu ne intereseze altii, ca acum suntem deja imuni. Sincer, cred ca eu n-as fi remarcat-o pe batranica...
Trimiteți un comentariu