De ce sa crezi. Pe bune acum...

Să-mi zici şi mie în ce exact crezi şi

de ce ai nevoie de un grup şi un loc ca să crezi  

Cred pentru ca am nevoie, eu, ca om, sa cred.  

Am nevoie sa cred in CINEVA, nu in CEVA. 

In cineva mai mare decat mine. Si sa nu fie o forta impersonala. Trebuie sa fie ceva personal, ceva muuuult mai mare ca mine, care stie tot, are putere aboluta, e peste tot si... ii pasa de mine. Un om, unul mic, cu zbateri, cu frici, cu traume nerezolvate. Cineva care vrea sa imi fie bine, un bine absolut, nu unul trecator, nu sa imi dea acadele ca sa nu mai plang, ci sa ma invete sa mananc mancare sanatoasa. Un bine care poate ca acum nu e bine, dar in final va fi bine.

Am nevoie sa ma inchin, sa imi dau seama ce mic sunt eu. 

Si mi-am demonstrat eu mie deja de sute de ori ca nu sunt in stare sa imi dau propriul sens in viata. Poate gandesc prea profund, poate sunt prea destept sau prea prost. Nu stiu. Se pare ca multi altii nu au framantarile mele, zbaterile mele. Dar eu le am. Si oricat am incercat nu am reusit pana la 37 de ani sa imi dau un sens.

Pentru ca intr-un final eu nu sunt Dumnezeu. Nu pot face minuni, nu pot crea coincidente extraordinare, nu pot sa ma salvez. Pot sa ma iubesc (si chiar si la chestia asta ma chinui de vreo 30 de ani), pot sa ma accept, sa cresc... chestii mici. 

Eram intr-un avion odata si erau turbulente mari de tot. Vorbeam cu niste oameni despre " daca ne prabusim". Si discutand am ajuns la ideea de Dumnezeu. Eu le ziceam: bah, daca pica avionu cui te rogi sa te scape? Te rogi chakrelor, te rogi energiei universului, te rogi fortei ying si yang, te rogi dumnezeului interior care e in tine? Cine te scapa?
Ziceau colegii ca se vor ruga lor insisi.
POC turbulente mari.
Poc liniste. Fiecare sa se roage Dumnezeului lui. Eu m-am rugat la al meu, i-am zis ca nu vreau sa mor, sa ne salveze pe toti, nu doar pe mine, o bashina de credincios ce sunt. 

Nu stiu ce faceau ceilalti, pareau inspaimantati, unii tipau, unii se rugau. 

Am nevoie de o poveste rationala

O poveste dincolo de mine. Trinitate, Adam si Eva, o metastory care se leaga. Ceva evidente istorice.
Isus - jmeker omu.
O fi adevarat? Nu stiu.
Au scris oamenii Biblia? Poate ca da, poate ca chiar erau inspirati. Nu stiu si nici nu imi pasa. Am nevoie sa cred. 

Am nevoie de un exemplu

Si am si demonstrat ca nici sa traiesc o viata desteapta nu pot. Numa greseli, numa calcat pe langa. 

Caile mele sunt proaste rau de tot. am crezut ca stiu mai bine, dar nu stiu. 

Am nevoie de minuni

Sa mi se intample minuni, semne, chestii din astea. Lucruri supranaturale. Sa ma intalnesc cu cineva fix la coltul strazii, in conditiile in care eu m-am simtit "calauzit" sa merg acolo, la ora aia. Am nevoie de minuni - sa vina un dusman la tine sa planga ca ii pare rau. Sa vina cineva la tine sa isi ceara iertare si sa iti zica ca Dumnezeu i-a spus, i-a descoperit. Ca se credea bun omu, dar Dumnezeu i-a arata ca nu e bun.
Sa eviti moartea in ultima secunda, doar asa, ca "Dumnezeu mi-a zis sa pun frana". Chestii din astea. 

Am nevoie sa cred in viata dupa moarte. 

Sa stiu ca nu se termina totul cand mor. 

Nu stiu ce o sa fie, sper sa fie ceva, cred ca o sa fie ceva. Da nu stiu sigur. 

Am nevoie de o relatie. 

Da mai, o relatie buna, perfecta. Una de dragoste. Chiar am nevoie. De pasare, de incredere, de chestii soft.
Imi trebuie. 

Aici e si o parte naspa. Asta nu imi place. Aici intervine un fel de "razvratire" impotriva lui Dumnezeu, plecand de la premisa ca nevoile mele sunt intruchipate de Dumnezeu (ala crestin, care are un fiu Isus.. )

- Daca cred in CEVA atunci ceva-ul asta este impersonal. Nu vrea nimic, nu cere nimic, nu da nimic. Doar este, pluteste... planete, univers... ceva de genul.
- Daca cred in CINEVA atunci este personal, este o persoana. Nu om, nu piatra, nu planeta. Dar are o vointa, are o intentie, ofera, dar si cere. 

Aici am eu problema: Eu nu vreau sa dau ce cere, dar vreau sa primesc ce da.
Si sunt ticalos: nu vreau sa cunosc prea mult persoana, pentru ca stiu ce imi cere, insa vreau beneficiile credintei: sa mi se intample lucruri bune. Sa imi dea ce vreau eu, cand vreau eu.

Cred in linii mari urmatoare chestie.
Dumnezeu a facut tot ce este, inclusiv oamenii, inclusiv pe mine.
Eu sunt rau - suna nasol, stiu - dar cand spun asta eu si stiu cat de rau pot fi. Al naibii de rau. Ticalos de rau. Si culmea e  ca eu sunt unul dintre aia buni :))
Mai sunt si prost si mandru pe deasupra. 

Sunt fix la fel ca stramosii mei, un bashinos infatuat, care isi da aere de mare credincios, si face tot ce vrea el. Si se mai crede si bun.

Daca as fi Dumnezeu as avea o problema. Il iubesc pe Dan, eu l-am facut, insa el se caca la mine in sufragerie.
Nu pot sa il alung, ca il liubesc. Nu pot sa il primesc pentru ca se caca la mine in sufragerie peste tot. Pute, e naspa. 

Inapoi la Dumnezeu: el m-a facut, dar din pacate nu m-a robotizat asfel incat eu sa nu am alta alegere decat sa il aleg pe el. Asa ca eu vazandu-ma cu libertate am luat-o pe aratura. El, Dumnezeu, nu ma poate primi asa, plin de cacat, eu fiind un cacacios. Si eu nici nu ma pot curata singur. Chiar daca as putea oricum ma cac din nou. 

Aici intervine fi-su, Isus. El ma curata de cacat. Si ia cacatul produs de mine asupra lui. E ca si cand el e cacaciosul.
Si aici ai intervine si "Duhul Sfant" - nici eu nu am inteles exact ce e, dar cert e ca iim schimba inima. Si uite asa dispare "cacaciosenia" din viata mea. Teoretic.

Practic nu dispare nimic - tot de mine depinde.
Dar aici intervine relatia de mai devreme.

Sa zicem ca tu cunosti o tipa bengoasa. Misto de misto. Si tu esti vai si amar. Si ea te ia, te spala, ii pasa de tine, te iubeste, iti vrea binele. Parca nu iti vine sa fii in continuare un nespalat. Macar de dragul ei, macar pentru ca s-a chinuit sa te spele, sa te accepte si sa te iubeasca. Nu estei "indatorat". Dar din uimire ca ea - o frumoasa si o bunaciune - se uita la tine, uratul pamantului. Poate nu am cele mai bune exemple, dar altele nu imi vin. 

Nu am nevoie de un grup sau un loc in care "sa cred". Merg la biserica ca acolo mai sunt altii ca mine. Nenorociti ca si mine, vagabonzi. Si ne incurajam unii pe altii. Si impartasim framantarile si esecurile.

Grupul ma ajuta pentru ca, asa cum am demonstrat de nespuse ori, sunt prost, ticalos, nesimtit si uituc. Uneori ma iau cu alte chestii in viata si uit. Uit de relatie. Ce sa fac - sunt om, dar uit.
E ca si cand am o iubita in America si ne scriem scrisori. Da te iei si tu cu munca, casa, si uiti sa ii scrii.
Grupul imi aminteste. 

Uneori sunt necredincios. Razvratirea mea atinge cote de nesimtire monumentale. Si am nevoie de oameni care sa imi aminteasca de credinta, de Dumnezeu.

Iar ca loc - de asta chiar nu e nevoie. 

Credinta e o lupta de cedare. 

Adica renunti la ce crezi tu ca e bine sa faci, sau esti sigur ca e bine in detrimentul a ceea de Dumnezeu zice ca e bine sa faci. Nu te obliga, dar sunt consecinte daca nu asculti. Adica poti alege. 

Nu am inteles niciodata de ce e gresit rau de tot sa faci sex in afara casatoriei. Rational exista explicatii: cum ca barbatii vor doar sex si distractie, da dupa aia nu o mai iau de nevasta pe femeie. Sau ca daca ai mai multi parteneri iti amintesti de x sau y cand tu de fapt esti in pat cu z, nevasta-ta. O gramada de chestii din astea, care la mine nu se aplica. Chiar si daca imi storc mintea nu gasesc sens logic.

Da nu mai imi pasa daca are sau nu are sens. Nu sunt eu judecatorul credintelor, sa spun "da bai, asta e buna ca uite nu iti cere fapta x sau fapta y". Daca as gandi asa as fi eu dumnezeul credintelor. Si sunt prea prost ca sa am incredere in mine sa judec bine chiar si lucruri mai putin importante.
Asa ca pana la urma ori o accepti asa cum e, ori nu. Nu poti lua doar ce iti convine, ca tu, mare ganditor si filosof, ai decretat care este credinta adevarata.  

Poate sunt prost. 
Trebuie sa o spun direct, ca sa elimin dubiul: sunt, stiu ca sunt. Si cand uit ca sunt mi-o demonstrez neintentionat din nou si din nou. 

Poate gresesc. Da, este posibil. Poate ca e totul in capul meu si mi-am fabricat un sistem, o religie doar ca sa satisfac niste nevoi pe care le am pentru sunt semi-traumatizat din copilarie si sunt nesigur pe mine. Da - e posibil si asta. 

Mi-am dat seama ca am inteles gresit credinta. Am vazut-o ca pe o religie - unde eu trebuie sa fac, eu trebuie sa produc. Nu ca pe o relatie. Poate de aia am esuat. 
Poate e doar in capul meu. Da, posibil si asta. 
Da - da nu poti impune altora sa creada ca tine! 
Clar nu - nu vezi ca abia inteleg eu? :))

Cam atat. Sper ca are sens.

Daca nu are sens - macar mi-am ordonat eu ideile putin.