Petrisor, broscuta testoasa.
Am o poveste interesanta cu Petrisor.
Petrisor este o broscuta testoasa adorabila. A-DO-RA-BI-LA
Nu eram eu fan borscute testoase pentru ca au carapace. La inceput eram nesigur pe toata situatia, dar apoi mi-a placut, apoi am indragit broscuta, ca la final sa dezvolt un atasament profund, si mai apoi sa fac o dependenta si o obsesie.
In fond nu ai cum sa nu indragesti asa ceva. Petrisor a starnit in mine toate instinctele de protectie, dedicare, giugiulire... tot. La maxim. Peste maxim. Ma uitam la ochisorii aceia adorabili, la boticul mititel, capul mititel, manutele si piciorusele acelea.
Am omis complet carapacea, am uitat de ea.
Mi-am imaginat cum o sa fie Petrisor. O sa fie asa si asa, o sa vada toate lucrurile frumoase la mine, o sa ma indrageasca la fel de mult cum eu o indragesc pe ea, broscuta testoasa. E o ea, dar eu ii zic Petrisor.
Am omis complet carapacea.
Si faptul ca Petrisor nu e un copil, e un adult.
Doar ca are corpul mic si carapacea mare. Mare de tot. Si groasa.
Adica carapacea a crescut, Petrisorul insa a ramas mic.
La inceput nu am stiut exact ce e, dar m-a atras pentru tot felul de motive gresite. Nu m-am gandit niciodata ce sa primesc de la Petrisor, cum e normal si firesc, ma gandeam doar ce sa dau.
Dai, dai - dar trebuie sa si primesti ceva, pentru ca altfel ramai gol si nu mai poti da. Eu asa functioneaz: trebuie sa primesc, dar scopul nu e sa ma bucur eu de ceva, si sa ma incarc ca sa pot da.
Am evoluat prea repede de la nesiguranta la siguranta, la certitudine, la nevoie de Petrisor, la dependenta de Petrisor. Nu stiu cum naiba s-a intamplat, dar asa a decurs.
Imi era rusine sa spun, dar eram dependent de-a binelea.
Ca orice broscuta testoasa avea treaba ei, dar eu eram mereu ingrijorat.
Oare se gandeste la mine?
Oare x, oare y?
Petrisorul era tot ce nu eram eu: cu casa, cu toate lucrurile rezolvate, self-assured, cu o stima de sine super, sigura pe ea, minunata. O adoram, respectam, apreciam.
Cel mai mult am vazut asta cand Petrisor lipsea, ca avea si ea treaba ei. Ma simteam singur, simteam ca va pleca, ca o sa ma paraseasca, ca sunt atatia mai frumosi, mai destepti, mai credinciosi decat mine. De ce ar vrea sa stea cu mine?
Ma simnteam irelevant pentru Petrisor si ma gandeam: cum poate sa plece, cand eu nu as putea. Ori cu Petrisor, ori deloc, asa ma gandeam.
Am facut si eu tot felul de faze ciudate, recunosc. Cand Petrisor actiona diferit de cum speram eu. Ma suparam, ma duceam si eu in cortul meu.
Again: am omis ca are o carapace. Credeam ca Petrisor e ca mine, fara carapace, gol. Dar carapacea era acolo, doar ca am ingnorat-o.
Cand Petrisor isi vedea de treaba ei eu ma simteam abandonat. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand eu imi faceam sperante de la Petrisor ca vom fi impreuna pana la adanci batraneti si Petrisor ma trimitea la plimbare eu ma intristam. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand Petrisor nu avea incredere in mine eu ma suparam, ma inchideam si eu sau chiar il pedepseam pe Petrisor. Probleme de-ale mele.
Am spera ca il scot io pe Petrisor din carapace, ca iese, ca il salvez eu. Dar s-a adeverit ca nu sunt un bun salvator. Si cred ca eu l-am inecat pe Petrisor.
Petrisor a plecat.
Nu stiu unde e, ce face. Imi fac procese de constiinta. Ma gandesc si ma intorc pe toate partile.
Si e greu fara broscuta testoasa.
E greu cu ea, dar mai greu e fara ea.
Am o poveste interesanta cu Petrisor.
Petrisor este o broscuta testoasa adorabila. A-DO-RA-BI-LA
Nu eram eu fan borscute testoase pentru ca au carapace. La inceput eram nesigur pe toata situatia, dar apoi mi-a placut, apoi am indragit broscuta, ca la final sa dezvolt un atasament profund, si mai apoi sa fac o dependenta si o obsesie.
In fond nu ai cum sa nu indragesti asa ceva. Petrisor a starnit in mine toate instinctele de protectie, dedicare, giugiulire... tot. La maxim. Peste maxim. Ma uitam la ochisorii aceia adorabili, la boticul mititel, capul mititel, manutele si piciorusele acelea.
Am omis complet carapacea, am uitat de ea.
Mi-am imaginat cum o sa fie Petrisor. O sa fie asa si asa, o sa vada toate lucrurile frumoase la mine, o sa ma indrageasca la fel de mult cum eu o indragesc pe ea, broscuta testoasa. E o ea, dar eu ii zic Petrisor.
Am omis complet carapacea.
Si faptul ca Petrisor nu e un copil, e un adult.
Doar ca are corpul mic si carapacea mare. Mare de tot. Si groasa.
Adica carapacea a crescut, Petrisorul insa a ramas mic.
La inceput nu am stiut exact ce e, dar m-a atras pentru tot felul de motive gresite. Nu m-am gandit niciodata ce sa primesc de la Petrisor, cum e normal si firesc, ma gandeam doar ce sa dau.
Dai, dai - dar trebuie sa si primesti ceva, pentru ca altfel ramai gol si nu mai poti da. Eu asa functioneaz: trebuie sa primesc, dar scopul nu e sa ma bucur eu de ceva, si sa ma incarc ca sa pot da.
Am evoluat prea repede de la nesiguranta la siguranta, la certitudine, la nevoie de Petrisor, la dependenta de Petrisor. Nu stiu cum naiba s-a intamplat, dar asa a decurs.
Imi era rusine sa spun, dar eram dependent de-a binelea.
Ca orice broscuta testoasa avea treaba ei, dar eu eram mereu ingrijorat.
Oare se gandeste la mine?
Oare x, oare y?
Petrisorul era tot ce nu eram eu: cu casa, cu toate lucrurile rezolvate, self-assured, cu o stima de sine super, sigura pe ea, minunata. O adoram, respectam, apreciam.
Cel mai mult am vazut asta cand Petrisor lipsea, ca avea si ea treaba ei. Ma simteam singur, simteam ca va pleca, ca o sa ma paraseasca, ca sunt atatia mai frumosi, mai destepti, mai credinciosi decat mine. De ce ar vrea sa stea cu mine?
Ma simnteam irelevant pentru Petrisor si ma gandeam: cum poate sa plece, cand eu nu as putea. Ori cu Petrisor, ori deloc, asa ma gandeam.
Am facut si eu tot felul de faze ciudate, recunosc. Cand Petrisor actiona diferit de cum speram eu. Ma suparam, ma duceam si eu in cortul meu.
Again: am omis ca are o carapace. Credeam ca Petrisor e ca mine, fara carapace, gol. Dar carapacea era acolo, doar ca am ingnorat-o.
Cand Petrisor isi vedea de treaba ei eu ma simteam abandonat. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand eu imi faceam sperante de la Petrisor ca vom fi impreuna pana la adanci batraneti si Petrisor ma trimitea la plimbare eu ma intristam. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand Petrisor nu avea incredere in mine eu ma suparam, ma inchideam si eu sau chiar il pedepseam pe Petrisor. Probleme de-ale mele.
Am spera ca il scot io pe Petrisor din carapace, ca iese, ca il salvez eu. Dar s-a adeverit ca nu sunt un bun salvator. Si cred ca eu l-am inecat pe Petrisor.
Petrisor a plecat.
Nu stiu unde e, ce face. Imi fac procese de constiinta. Ma gandesc si ma intorc pe toate partile.
Si e greu fara broscuta testoasa.
E greu cu ea, dar mai greu e fara ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu