Craciunul looserilor autentici.

Craciun. Sarbatoare.

Dilema credintei. 
Crestinii de toate natiile cred ca Isus s-a nascut, Isus e fiul lui Dumnezeu care a murit pentru noi ca sa fim salvati de mania lui Dumnezeu, care era suparat pe noi rau de tot pentru ca suntem pacatosi. Ca sa nu ajungem in iad s-a nascut Isus, care s-a   incarcat cu pacatele noastre ca Dumnezeu sa il omoare pe el, adica sa nu ne omoare pe noi. Scopul final e sa ajungi in rai unde esti fericit. Daca ajung in iad nu esti fericit.

Da aici am eu dileme.
In perioada asta sunt cam trist, sunt si bolnav si asta inrautateste gandirea. Dar in principiu trist.

1. Crestinii
Ma enerveaza crestinii cu colindele lor, cu cantelecele despre Isus. Nu pot sa aud asa ceva. Colinde nu vreau, predici nu vreau... nu vreau nimic.
Si nici "hai colindam in spitale" sau "hai sa raspandim vestea buna la bolnavi de cancer".  Plus jargonul asta "crestin" a devenit insuportabil pentru urechile mele.
Si mai ales nu vreau judecata: ca ar trebui sa ma bucur, ar trebui sa fiu voios, ar TREBUI... cred ca am facut alergie la cuvantul asta...

2. Ceilalti
Ma enerveaza si ceilalti la fel de mult. Deci nu discriminez pe nimeni.
Sarbatoare in familie, cu prieteni, cu matusi si unchi cu toata lumea. Mese, ghiortaneli si alte cele. 6 persoana, 15 persoane  200 de persoane la masa. Veselie si voie buna. Cadouri. Hai sa fim mai buni. Hai sa donam bani/haine la orfelinat sa ne simtitim mai bine.
Nu ma simt ca facand partea din asa ceva. In plus sunt singur in Bucuresti.

3. Looserii
Bai - mai e cineva care se simte looser pe planeta asta?
Mai e cineva care este/ se simte singur?
Mai e cineva care sufera ca un bou/vaca?
Mai e cineva care nu are chef de nimic si s-a inchis in casa?
Mai e cineva cu relatii esuate si prieteni tradatori?
Adica - chiar asa, totul e super fain?

Eu simt ca astia sunt oamenii mei.
Ratatii, oamenii care nu au pe nimeni, oamenii care sufera, oamenii care sunt deprimati. Dar macar autentici.

Deci
Daca te simti looser sa stii ca nu esti singur, mai sunt si eu +1 si sigur mai sunt altii. Multi dintre noi suntem asa de prosti ca nici nu ne dam seama ca suntem looseri, dar ne prefacem. Macar tu esti autentic.
Oricat de looser te simti sau esti - sa stii ca se poate si mai rau. Mult mai rau.

Sa stii - si asta imi zic si mie - ca si Isus a petrecut mult timp cu looseri din astia ca noi. Nici lui nu prea ii placeau oamenii "morali" care ii judecau pe altii.
Daca ai un looser in jurul tau intelege-l. Nu-l judeca, nu-l obliga sa fie cum nu e. Sufera omul si chiar daca nu ii intelegi suferinta macar accepta-l asa cum e. O sa ii prinda bine.

Ca sa fac perioada asta mai usoara nu stiu ce sa aleg:
1. Sa citesc carti ca sa devin mai destept (nu, asta am pus-o asa la deruta)

2. Sa imi iau un xbox one si sa bag jocuri
SAU
3. Sa imi iau Netflix si sa bag filme.
Asta e dilema mea acum.

Craciun ... fericit
D

Mananc ce mi se da

Clasa a 3-a sau ceva e genul. Un oracol (un fel de facebook primitiv) circula prin clasa si toti baietii scriam acolo. Am primit si eu sa scriu si ma gandeam cum sa raspund la o intrebare: mancarea favorita.

Doream sa ies in evidenta in ochii unei fete de care eram foarte indragostit.
Dar prin ce? Prin ce as putea sa o cuceresc?

Colegii mei scriau ca le place pizza, dar eu nu mancasem pizza in viata mea si nu puteam sa mint. Altii scriau ca la placea hamburer-ul (tocmai se deschisese primul McD la noi in oras). Dar eu am ajuns acolo la mai bine de 10 ani dupa, deci nu puteam sa scriu nici asta. Toata lumea era mai bogata ca mine.

Brusc mi-a venit ideea: mananc ce mi se da. Asta am scris.
Si prin asta am incercat sa spun: uite [fata de care eram indragostit] eu as putea fi un sot bun, un om de baza, un barbat serios. Acum sunt ascultator de parinti - mananc ce mi se da - nu sunt mofturos. Asta incercam sa spun.
Evident nu a functionat :)

In realitate concluzionez acum ca atunci spuneam altceva. Spuneam ca eu nu am vointa proprie. Nu stiu sa aleg, nu stiu ca am voie sa "vreau" ceva si sa "nu vreau" altceva. Scriu asta cu emotie si apasare. Am "fost" antrenat in copilarie sa nu aleg, apoi m-am antrenat singur sa nu aleg, sa ma supun, sa ma subjug singur.

Acum sunt mare si observ ca nu am dorinte pe care sa le infaptuiesc doar pentru ca vreau. Fie fac ceva pentru ca e foarte util, fie chiar am nevoie. Dar extreeeem de rar fac ceva pentru mine pentru ca vreau eu. Si cand fac ma simt prost, ca un infractor, ca un delicvent. Pare ca fac ceva gresit.

Din cauza acestui mecanism am  tolerat  cu o rabdare perpetua tot felul de oameni in viata mea, mereu gandindu-ma la ei, la binele lor, la bunastarea lor. Si ma gandeam sa vor vedea eforturile mele, bucuria mea... dar nu s-a intamplat. Ei doar au stat si s-au bucurat, dar cand a venit vorba sa dea ei nu au dat.  Pentru ca ei sunt diferiti de mine. Ei nu "mananca ce li se da". Ei mancanca ce vor.

Aceasta noua conzluzie in viata mea nu imi tine de cald si nu ma ajuta in singuratatea mea. Asa ca ma intreb: ce pula mea fac acum?

Mai jos e planul de actiune a lui Dan in X pasi.
1. Plang. Check
2. Imi asum ca sunt unde sunt si ca eu sunt responsabil.
3. Imi fac o lista cu ce vreau sa fac. Sper ca sa nu le fac singur, in pula mea, dar daca trebuie o sa le fac si singur.
4. Mai era ceva da am uitat, deocamdata sunt la punctul 1.

Ah, da. Un lucru bun din toata treaba asta... de fapt 2 lucruri bune: sunt flexbil si adaptabil si nu sunt pretentios. Iar al doilea este ca am invatat sa am rabdare cu oamenii. Acum... sa vad cum transpun asta la mine.

Curaj!

Risen - ce i-ai spune unuia mort, dar viu?

Sunt acas. Ca tot omu. Si putin meditativ, asa ca am bagat filme cu Isus. Vreo 3 filme.
Cel mai vechi fiind cel al lui Franco Zeffirelli 1977.

Isus era blond, cu ochi albastri, in timp ce ceilalti erau nespalati, slinosi, inchisi la culoare si cu barba. Isus nu e chiar frumos, dar e diferit de ceilalti. Filmul e bun.
Multe replici sunt din Biblie si parca dau un aer proaspat unor cuvinte dintr-o carte. Asta mi-a placut. Am vazut ca fariseii erau speriat de Isus, la fel si ucenicii lui. Practic toata lumea nu stia ce e cu un tip care e tamplar si se da Fiul lui Dumnezeu.
Iuda e prezentat interesant - e voia doar ca fariseii sa vorbeasca cu Isus, nu sa il omoare.
M-am regasit in iudei, in farisei, in Nicodim.

Apoi am mai vazut inca un film cu un Isus atractiv. Adica arata bine. Tot blond, tot ochi albastri. Interesanta abordarea aici: Isus nu era prezentat ca un fel de atotstiutor, ci mai degraba parea ca isi da seama pe parcurs ce face. Adica nu stia tot despre oameni, ci deodata primea un fel de descoperire.
De aici am vazut doar secvente asa ca nu am apucat sa ma regasesc :)


Dar apoi am vazut inca unul. RISEN. Asta e profund rau de tot.
Un Tribun roman - un comandant - e insarcinat se sefu lui sa afle daca ucenicii au furat corpul lui Jeshua si au raspandit vesetea ca "a inviat". Si afla.
Jeshua asta are parul negru, o fata blanda, are ochi caprui si e inchis la culoare. Well done.

Ma regasesc si eu in framantarile comandantului roman. In faptul ca nu intelege rational ce e aia credinta si cum un om, un amarat de acolo a murit - iar comandantul a fost de fata si chiar a ajutat - si acum traieste. Dupa 3 zile.

Ma regasesc in ucenicii lui Jeshua: tribunu asta ii tot intreaba: da unde merge Isus, da unde va intalnit cu el. Petru se opreste si ii zice: NU STIU.
Nu stiau mai nici ucencii astia ce facea, ce trebuia sa faca. Erau terifiati, bucurosi, saraci, tristi, vai mama lor :)

Tribunu' ii zice lui Jeshua, dupa ce inviase: "nici nu stiu ce sa te intreb".
Pauza.
Tu ce l-ai intreba pe Jeshua.
Stiu ca nu esti prea credincios, poate deloc, poate anti-religie, dar tipul asta chiar a existat. Unu Jeshua. Sa zicem ca nu stii ca e parintele celei mai mari religii de pe planeta, e doar unu care era mort. L-ai vazut cum moare, iar acum e viu si chill.
Cum reconciliezi logica de programator, coporatist, antreprenor cu chestia asta?
Era mort, mutilat, acum nu mai e. E viu si vorbeste cu tine.
Ce il intrebi?

Jeshua vede ca asta nu e bulversat asa ca il intreaba: Ce iti doresti cel mai mult?
Pauza.
Ce iti doresti cel mai mult?

Si romanul spune, dar nu prea se poate exprima.
Pe la inceputul filmului romanul vorbeste cu seful lui - Pilat si ii zice ce spera. Doar lui ii zice asta.
Si Jeshua reda cuvintele alea.
Iti dai seama - sa vorbesti cu unu Jeshua - mort, da viu  si sa mai stie despre tine tot ce ai spus tu unuia sau altuia in secret.
Doar imagineaza-ti ca e pe bune. Poate e, poate nu.

Am vazut filmu asta in 2016. M-am dus singur la fimul asta.
Si in sala de cinema eram doar eu. La Mall Vitan. Ba baiatule am plans ca un prunc care nu a primit tzatza de la mama lui, doar putin mai imabusit ca sa nu ma auda nimeni :)

Ma gandeam si eu ce l-as intreba, ce i-as spune. L-as vedea ca pe un mentor, ca pe un super antreprenor de la care vrei sa inveti tot ce poti, ca pe un super lider, ca pe un super prieten si nu as putea sa tac.
BAhhh eu sunt prieten cu Jeshua.

Hai Hristos a inviat!

Pungi si tigari la Mega Image.

Eram la coada la Mega Image.
Fata de la casa parea foarte nepoliticoasa cu clientii.

Era tanara, avea o fatza senina, prea senina pentru un job de casier la Mega Image la 8 AM.  Parea ca nu se conecteaza cu nimeni. O studiam si observam ca isi face jobul foarte bine, mecanic chiar. Repede. Corect.

Ajung si eu la casa cu un om in fata mea. Pun niste cumparaturi pe tejghea.
Colega din spatele ei imi face semne din maini sa vin la casa ei.
.
.
.

Vezi nici tu nu te prinzi. Te lasi pacalit de o poza colorata :)
De ce ti-ar face cineva semne, la plural? De ce sa nu iti spuna "hai aici"?

Nu poate, e surdo-muta. Face semne si scoate sunete.

Ma prind ca tipa de la casa mea e probabil surdo- muta.
O salut "buna dimineata".
Se uita la mine cu sictir de gen "ba boule - nu vezi ca sunt surdo-muta, ce ce ma saluti pe limba ta?"
Zambesc rusinat.
Cumva ma intreaba cate pungi vreau, pe limba ei.
Cu mare atentie sa nu o jignesc, arat ca 2 pungi, ea imi spune pe limba ei ca e mai bine sa iau o punga mare, dar eu nu intelg si insist cu semne ca vreau 2 pungi.

Isi da ochii peste cap :))


Acum vine partea profunda. 
1. Cand am realizat ca fata are o problema, o defectiune cronica am incercat sa compensez. Sa ma port grijuliu. Sa fiu foarte atent. Nu din mila, nu din altceva. Pentru ca asa e normal, e uman.
In spatele meu cealalta fata, mica de statura, surdo-muta, cu o cocoasa, cu o mana mai scurta decat alta incerca sa dea tigari unei cliente. Clienta s-a purtat fain cu ea, a incurajat-o, a luat tigarile si i le-a dat ei, ca sa i le dea inapoi. Deodata cu mine ...cu pungile :)

Avem chestia asta in noi de a nu ne bate joc de un om vulnerabil, de un om mai mic. Vrem sa il ridicam. Il intelegem, chiar daca nu ne-a salutat si parea nepoliticos.

Tipa nu stia sa vorbeasca, toata viata nu a vorbit. 20 de ani copii se jucau pe strada si el nu putea. Era stigmatizat. O intelegeam si daca arunca cu cumparaturile in mine si imi tragea 2 palme. Ma puteam si atunci in papucii ei. Da, pot sa suport si chestia asta, pentru ca omul din fata mea are o problema, pe care eu nu o am. (eu am altele :)

2. Daca tipa doar se incurnta la mine si facea semne doar cu mainile nu imi dadeam seama ca e cu un handicap. Si o vedeam doar ca pe o femeie cu curul in sus, nesimtita, ma enervam, faceam scandal. O reactie fireasca, normala. Dar cu siguranta nedorita de ea.

3. Adica daca ai un handicap, o problema, si o ascunzi, incerci sa te porti ca si cand nu ai problema aia, nu ai cum sa primesti grija, incurajare. Ca nu stie celelalt. NU STIE PENTRU CA AI ASCUNS.  Nu ai cum sa te astepti sa fii inteles. Vei ramane doar un om rautacios, ciudat, vei primi reactii de aparare de la altii.

Nu mai bine spui cine esti, ce te doare, ce handicap ai, cum ai nevoie ca altii sa aiba grija de tine. Nu mai bine recunosti cum esti?
Nu mai bine esti autentic?
Cine stie - daca te schimbi poate te si vindeci cu ajutorul altora.  In loc sa le dai in cap cu o bata mai bine le ceri ajutorul, nu?

Intrebari pentru voi si mine: 
1. Cand e ultima data cand ai reactionat prea puternic fata de un om care parea puternic, dar de fapt nu era.
2. Cand ai incercat ultima data sa maschezi o slabiciune mare. Ce s-ar fi intamplat daca o recunosteai de la inceput?

PS: Bravo Mega Image. 

De ce sa crezi. Pe bune acum...

Să-mi zici şi mie în ce exact crezi şi

de ce ai nevoie de un grup şi un loc ca să crezi  

Cred pentru ca am nevoie, eu, ca om, sa cred.  

Am nevoie sa cred in CINEVA, nu in CEVA. 

In cineva mai mare decat mine. Si sa nu fie o forta impersonala. Trebuie sa fie ceva personal, ceva muuuult mai mare ca mine, care stie tot, are putere aboluta, e peste tot si... ii pasa de mine. Un om, unul mic, cu zbateri, cu frici, cu traume nerezolvate. Cineva care vrea sa imi fie bine, un bine absolut, nu unul trecator, nu sa imi dea acadele ca sa nu mai plang, ci sa ma invete sa mananc mancare sanatoasa. Un bine care poate ca acum nu e bine, dar in final va fi bine.

Am nevoie sa ma inchin, sa imi dau seama ce mic sunt eu. 

Si mi-am demonstrat eu mie deja de sute de ori ca nu sunt in stare sa imi dau propriul sens in viata. Poate gandesc prea profund, poate sunt prea destept sau prea prost. Nu stiu. Se pare ca multi altii nu au framantarile mele, zbaterile mele. Dar eu le am. Si oricat am incercat nu am reusit pana la 37 de ani sa imi dau un sens.

Pentru ca intr-un final eu nu sunt Dumnezeu. Nu pot face minuni, nu pot crea coincidente extraordinare, nu pot sa ma salvez. Pot sa ma iubesc (si chiar si la chestia asta ma chinui de vreo 30 de ani), pot sa ma accept, sa cresc... chestii mici. 

Eram intr-un avion odata si erau turbulente mari de tot. Vorbeam cu niste oameni despre " daca ne prabusim". Si discutand am ajuns la ideea de Dumnezeu. Eu le ziceam: bah, daca pica avionu cui te rogi sa te scape? Te rogi chakrelor, te rogi energiei universului, te rogi fortei ying si yang, te rogi dumnezeului interior care e in tine? Cine te scapa?
Ziceau colegii ca se vor ruga lor insisi.
POC turbulente mari.
Poc liniste. Fiecare sa se roage Dumnezeului lui. Eu m-am rugat la al meu, i-am zis ca nu vreau sa mor, sa ne salveze pe toti, nu doar pe mine, o bashina de credincios ce sunt. 

Nu stiu ce faceau ceilalti, pareau inspaimantati, unii tipau, unii se rugau. 

Am nevoie de o poveste rationala

O poveste dincolo de mine. Trinitate, Adam si Eva, o metastory care se leaga. Ceva evidente istorice.
Isus - jmeker omu.
O fi adevarat? Nu stiu.
Au scris oamenii Biblia? Poate ca da, poate ca chiar erau inspirati. Nu stiu si nici nu imi pasa. Am nevoie sa cred. 

Am nevoie de un exemplu

Si am si demonstrat ca nici sa traiesc o viata desteapta nu pot. Numa greseli, numa calcat pe langa. 

Caile mele sunt proaste rau de tot. am crezut ca stiu mai bine, dar nu stiu. 

Am nevoie de minuni

Sa mi se intample minuni, semne, chestii din astea. Lucruri supranaturale. Sa ma intalnesc cu cineva fix la coltul strazii, in conditiile in care eu m-am simtit "calauzit" sa merg acolo, la ora aia. Am nevoie de minuni - sa vina un dusman la tine sa planga ca ii pare rau. Sa vina cineva la tine sa isi ceara iertare si sa iti zica ca Dumnezeu i-a spus, i-a descoperit. Ca se credea bun omu, dar Dumnezeu i-a arata ca nu e bun.
Sa eviti moartea in ultima secunda, doar asa, ca "Dumnezeu mi-a zis sa pun frana". Chestii din astea. 

Am nevoie sa cred in viata dupa moarte. 

Sa stiu ca nu se termina totul cand mor. 

Nu stiu ce o sa fie, sper sa fie ceva, cred ca o sa fie ceva. Da nu stiu sigur. 

Am nevoie de o relatie. 

Da mai, o relatie buna, perfecta. Una de dragoste. Chiar am nevoie. De pasare, de incredere, de chestii soft.
Imi trebuie. 

Aici e si o parte naspa. Asta nu imi place. Aici intervine un fel de "razvratire" impotriva lui Dumnezeu, plecand de la premisa ca nevoile mele sunt intruchipate de Dumnezeu (ala crestin, care are un fiu Isus.. )

- Daca cred in CEVA atunci ceva-ul asta este impersonal. Nu vrea nimic, nu cere nimic, nu da nimic. Doar este, pluteste... planete, univers... ceva de genul.
- Daca cred in CINEVA atunci este personal, este o persoana. Nu om, nu piatra, nu planeta. Dar are o vointa, are o intentie, ofera, dar si cere. 

Aici am eu problema: Eu nu vreau sa dau ce cere, dar vreau sa primesc ce da.
Si sunt ticalos: nu vreau sa cunosc prea mult persoana, pentru ca stiu ce imi cere, insa vreau beneficiile credintei: sa mi se intample lucruri bune. Sa imi dea ce vreau eu, cand vreau eu.

Cred in linii mari urmatoare chestie.
Dumnezeu a facut tot ce este, inclusiv oamenii, inclusiv pe mine.
Eu sunt rau - suna nasol, stiu - dar cand spun asta eu si stiu cat de rau pot fi. Al naibii de rau. Ticalos de rau. Si culmea e  ca eu sunt unul dintre aia buni :))
Mai sunt si prost si mandru pe deasupra. 

Sunt fix la fel ca stramosii mei, un bashinos infatuat, care isi da aere de mare credincios, si face tot ce vrea el. Si se mai crede si bun.

Daca as fi Dumnezeu as avea o problema. Il iubesc pe Dan, eu l-am facut, insa el se caca la mine in sufragerie.
Nu pot sa il alung, ca il liubesc. Nu pot sa il primesc pentru ca se caca la mine in sufragerie peste tot. Pute, e naspa. 

Inapoi la Dumnezeu: el m-a facut, dar din pacate nu m-a robotizat asfel incat eu sa nu am alta alegere decat sa il aleg pe el. Asa ca eu vazandu-ma cu libertate am luat-o pe aratura. El, Dumnezeu, nu ma poate primi asa, plin de cacat, eu fiind un cacacios. Si eu nici nu ma pot curata singur. Chiar daca as putea oricum ma cac din nou. 

Aici intervine fi-su, Isus. El ma curata de cacat. Si ia cacatul produs de mine asupra lui. E ca si cand el e cacaciosul.
Si aici ai intervine si "Duhul Sfant" - nici eu nu am inteles exact ce e, dar cert e ca iim schimba inima. Si uite asa dispare "cacaciosenia" din viata mea. Teoretic.

Practic nu dispare nimic - tot de mine depinde.
Dar aici intervine relatia de mai devreme.

Sa zicem ca tu cunosti o tipa bengoasa. Misto de misto. Si tu esti vai si amar. Si ea te ia, te spala, ii pasa de tine, te iubeste, iti vrea binele. Parca nu iti vine sa fii in continuare un nespalat. Macar de dragul ei, macar pentru ca s-a chinuit sa te spele, sa te accepte si sa te iubeasca. Nu estei "indatorat". Dar din uimire ca ea - o frumoasa si o bunaciune - se uita la tine, uratul pamantului. Poate nu am cele mai bune exemple, dar altele nu imi vin. 

Nu am nevoie de un grup sau un loc in care "sa cred". Merg la biserica ca acolo mai sunt altii ca mine. Nenorociti ca si mine, vagabonzi. Si ne incurajam unii pe altii. Si impartasim framantarile si esecurile.

Grupul ma ajuta pentru ca, asa cum am demonstrat de nespuse ori, sunt prost, ticalos, nesimtit si uituc. Uneori ma iau cu alte chestii in viata si uit. Uit de relatie. Ce sa fac - sunt om, dar uit.
E ca si cand am o iubita in America si ne scriem scrisori. Da te iei si tu cu munca, casa, si uiti sa ii scrii.
Grupul imi aminteste. 

Uneori sunt necredincios. Razvratirea mea atinge cote de nesimtire monumentale. Si am nevoie de oameni care sa imi aminteasca de credinta, de Dumnezeu.

Iar ca loc - de asta chiar nu e nevoie. 

Credinta e o lupta de cedare. 

Adica renunti la ce crezi tu ca e bine sa faci, sau esti sigur ca e bine in detrimentul a ceea de Dumnezeu zice ca e bine sa faci. Nu te obliga, dar sunt consecinte daca nu asculti. Adica poti alege. 

Nu am inteles niciodata de ce e gresit rau de tot sa faci sex in afara casatoriei. Rational exista explicatii: cum ca barbatii vor doar sex si distractie, da dupa aia nu o mai iau de nevasta pe femeie. Sau ca daca ai mai multi parteneri iti amintesti de x sau y cand tu de fapt esti in pat cu z, nevasta-ta. O gramada de chestii din astea, care la mine nu se aplica. Chiar si daca imi storc mintea nu gasesc sens logic.

Da nu mai imi pasa daca are sau nu are sens. Nu sunt eu judecatorul credintelor, sa spun "da bai, asta e buna ca uite nu iti cere fapta x sau fapta y". Daca as gandi asa as fi eu dumnezeul credintelor. Si sunt prea prost ca sa am incredere in mine sa judec bine chiar si lucruri mai putin importante.
Asa ca pana la urma ori o accepti asa cum e, ori nu. Nu poti lua doar ce iti convine, ca tu, mare ganditor si filosof, ai decretat care este credinta adevarata.  

Poate sunt prost. 
Trebuie sa o spun direct, ca sa elimin dubiul: sunt, stiu ca sunt. Si cand uit ca sunt mi-o demonstrez neintentionat din nou si din nou. 

Poate gresesc. Da, este posibil. Poate ca e totul in capul meu si mi-am fabricat un sistem, o religie doar ca sa satisfac niste nevoi pe care le am pentru sunt semi-traumatizat din copilarie si sunt nesigur pe mine. Da - e posibil si asta. 

Mi-am dat seama ca am inteles gresit credinta. Am vazut-o ca pe o religie - unde eu trebuie sa fac, eu trebuie sa produc. Nu ca pe o relatie. Poate de aia am esuat. 
Poate e doar in capul meu. Da, posibil si asta. 
Da - da nu poti impune altora sa creada ca tine! 
Clar nu - nu vezi ca abia inteleg eu? :))

Cam atat. Sper ca are sens.

Daca nu are sens - macar mi-am ordonat eu ideile putin.  

Petrisor, boscuta testoasa

Petrisor, broscuta testoasa.

Am o poveste interesanta cu Petrisor.
Petrisor este o broscuta testoasa adorabila. A-DO-RA-BI-LA

Nu eram eu fan borscute testoase pentru ca au carapace. La inceput eram nesigur pe toata situatia, dar apoi mi-a placut, apoi am indragit broscuta, ca la final sa dezvolt un atasament profund, si mai apoi sa fac o dependenta si o obsesie.

In fond nu ai cum sa nu indragesti asa ceva. Petrisor a starnit in mine toate instinctele de protectie, dedicare, giugiulire... tot. La maxim. Peste maxim. Ma uitam la ochisorii aceia adorabili, la boticul mititel, capul mititel, manutele si piciorusele acelea.
Am omis complet carapacea, am uitat de ea.

Mi-am imaginat cum o sa fie Petrisor. O sa fie asa si asa, o sa vada toate lucrurile frumoase la mine, o sa ma indrageasca la fel de mult cum eu o indragesc pe ea, broscuta testoasa. E o ea, dar eu ii zic Petrisor.
Am omis complet carapacea.
Si faptul ca Petrisor nu e un copil, e un adult.
Doar ca are corpul mic si carapacea mare. Mare de tot. Si groasa.
Adica carapacea a crescut, Petrisorul insa a ramas mic.

La inceput nu am stiut exact ce e, dar m-a atras pentru tot felul de motive gresite. Nu m-am gandit niciodata ce sa primesc de la Petrisor, cum e normal si firesc, ma gandeam doar ce sa dau.
Dai, dai - dar trebuie sa si primesti ceva, pentru ca altfel ramai gol si nu mai poti da. Eu asa functioneaz: trebuie sa primesc, dar scopul nu e sa ma bucur eu de ceva, si sa ma incarc ca sa pot da.

Am evoluat prea repede de la nesiguranta la siguranta, la certitudine, la nevoie de Petrisor, la dependenta de Petrisor. Nu stiu cum naiba s-a intamplat, dar asa a decurs.
Imi era rusine sa spun, dar eram dependent de-a binelea.
Ca orice broscuta testoasa avea treaba ei, dar eu eram mereu ingrijorat.
Oare se gandeste la mine?
Oare x, oare y?

Petrisorul era tot ce nu eram eu: cu casa, cu toate lucrurile rezolvate, self-assured, cu o stima de sine super, sigura pe ea, minunata.  O adoram, respectam, apreciam.
Cel mai mult am vazut asta cand  Petrisor lipsea, ca avea si ea treaba ei. Ma simteam singur, simteam ca va pleca, ca o sa ma paraseasca, ca sunt atatia mai frumosi, mai destepti, mai credinciosi decat mine. De ce ar vrea sa stea cu mine?
Ma simnteam  irelevant pentru Petrisor si ma gandeam: cum poate sa plece, cand eu nu as putea. Ori cu Petrisor, ori deloc, asa ma gandeam.

Am facut si eu tot felul de faze ciudate, recunosc. Cand Petrisor actiona diferit de cum speram eu. Ma suparam, ma duceam si eu in cortul meu.
Again: am omis ca are o carapace. Credeam ca Petrisor e ca mine, fara carapace, gol. Dar carapacea era acolo, doar ca am ingnorat-o.

Cand Petrisor isi vedea de treaba ei eu ma simteam abandonat. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand eu imi faceam sperante de la Petrisor ca vom fi impreuna pana la adanci batraneti si Petrisor ma trimitea la plimbare eu ma intristam. Problema mea, nu a lu Petrisor.
Sau cand Petrisor nu avea incredere in mine eu ma suparam, ma inchideam si eu sau chiar il pedepseam pe Petrisor. Probleme de-ale mele.

Am spera ca il scot io pe Petrisor din carapace, ca iese, ca il salvez eu. Dar s-a adeverit ca nu sunt un bun salvator. Si cred ca eu l-am inecat pe Petrisor.

Petrisor a plecat.
Nu stiu unde e, ce face. Imi fac procese de constiinta. Ma gandesc si ma intorc pe toate partile.
Si e greu  fara broscuta testoasa.
E greu cu ea, dar mai greu e fara ea.

The unlovable

Mereu m-am simtit de neiubit.

Adica imi imaginam ca voi fi iubit pentru ca sunt eu, pentru cine sunt, nu pentru ce fac, pentru ce prestez si mereu eram dezamagit. De acolo concluzia.

Am tot dat vina pe altii, ca au probleme, dar poate chiar e problema mea. Sunt de neiubit.






Tata m-a parasit cand eram mic. Fail.
Mama ne-a crescut cum a putut, insa pe drum s-a pierdut implinirea nevoii mele de apreciere, de incurajare, de valoare, de conversatie, de imbratisare - chestii din astea soft. Pentru ca eu asa sunt - soft, empatic, iubitor. Asa sunt eu in interiorul meu. Un fel de artist.
Neprimind nu am putut da mai departe sorei mele, ca nu am stiut nici ce si nici cum.

M-am simtit neadecvat, aiurea, ciudat, inoportun, respins.
In copilarie eram si cam urat: negru, gras, fara vointa, fara putere de decizie - mama decidea pentru mine. Aspectul fizic nu m-a ajutat niciodata. Am atasat faptul ca nu primeam dragoste modului in care arat. Si avea sens. Cine ar putea iubi un urat? Un ciudat?
Sunt de neiubit pentru ca sunt urat, pe langa toaaate celelalte posibile ciudatenii la mine.

Mi-a intrat in cap ideea asta: ca sunt prea negru, am nasul prea mare, sunt prea urat, prea gras si tot timpul prea batran, ca sunt un ratat, ca nu stiu nimic, ca nu voi fi iubit niciodata.

De-a lungul timpului am auzit tot felul de replici "nu te pot iubi pentu ca semeni cu fratele meu" sau " semeni cu tatal meu".  Cumva am devenit intricuiparea refuzului de dragoste si al celorlalti.

Dar desigur ca am incercat sa scap de toate astea cum am putut mai bine. Am performat.
Ba baiatule am perfromat minunat, extraordinar. Insa ce imi doream  nu am primit niciodata. Pana si pentru Dumnezeu am perfomat si rezultatul tot nu a fost diferit.

Acum, la 37 de ani lucrurile s-au mai ameliorat - in sensul de nepasare - nu in sensul de vindecare. Dar tot ma aud spunand lucruri negative la adresa mea.

Si chiar am incercat sa compensez: sa spun lucruri frumoase despre mine (chiar daca nu le cred). Da macar sa le aud. Oamenii m-au acuzat ca as fi mandru. Nu eram, nu eram deloc.


Am devenit un om care ofera mult.
Care ofera tot.
Si tot ce trebuie sa imi dai este putina dragoste. Minimal.
Te rog iubeste-ma putin macar.
Nu vezi ca iti dau tot ce sunt si ce am.

Modul meu de gandire, de actiune de ... orice e simplu: Imediat cum primesc ceva dau mai departe: valori, leadership, implicare, dreptate. Orice. Nu am tinut nimic doar pentru mine. Asa sunt eu - imi place sa dau ceva altora.

Nu dau ca sa primesc. Nu e manipulare.
Dar sper. Sper sa primesc ceva dragoste spusa, sau vazuta. Orice. Iau orice.

De-a lungul timpului am devenit un om care nu prea se gandeste la el.
Bullshit!
Ba da - asa sunt. Nu ca nu as avea potential sa fiu egoist. Am.
Dar e asa nasol sa ma gandesc la mine, uneori am un dispret profund fata de mine, asa ca prefer sa ii fac pe altii fericiti.
Si asta le face bine.
Multora le-a facut bine.

Si am asteptari minimale. Zero
Sa zicem ca eu iti fac tie ceva de 8, ma astept tu sa nu zici nimic, nici multumesc. Daca sunt norocos voi primit o nota 2 de la tine pentru 8-ul meu. Dar ma astept la zero.
NU MA ASTEPT insa sa primesc -8 sau ceva cu minus.

Am cativa prieteni care au facut pentru mine lucruri extraordinare pentru mine. Unul m-a lasat sa stau la el in casa gratis cand nu aveam unde sa stau. Altul a stat cu mine in depresie si a fost si singurul pe langa cel cu casa. Altul s-a bagat pentru mine sa ma apere in fata unui dusman, m-a invitat la un mic dejun la 6 AM, m-a dus intr-o excursie gandindu-se "oare ce ii trebuie lui Dan acum". Si  a actionat.
Altul si-a pus casa la dispozitie cand am fost dat afara de altundeva.
Abia asteptau sa ma ajute oamenii astia, s-au gandit la mine si au si uitat de ei. Ce fain! Ce fain a fost.

Dragoste inseamna sa te gandesti "oare ce are nevoie celalalt acum"? Si sa faci chestia aia, sa fii omul acela de care are nevoie.

Oamenii astia m-au mirat, m-au socat. Iar de la ei nu am nevoie de cuvinte de apreciere. Si pe astia nu o sa ii uit tot restul vietii. Culmea e ca de fiecare data cand vorbesc despre ei spun chestiile astea. Repetitiv, cu apreciere.

Am auzit ca ceilalti oameni nu sunt ca mine. Dar e asa de nasol? Adica poate eu nu stiu sa iubesc, poate ofer prea mult, dar sa nu primesti nimic, sau sa primesti ceva negativ pentru binele pe care il dai ?
De ce?
Nu are cum sa fie aia dragoste, eu refuz sa cred.
Refuz.